Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Aikidô cu absurdul

        de Gabriela Gheorghişor

Deşi s-a bucurat de validări critice instituţionale (premiul de debut al U.S.R. şi trei premii ale Filialei Craiova a U.S.R.), Ionel Ciupureanu a rămas, multă vreme, undeva într-o margine a vizibilităţii receptării. De-abia Mişcări de insectă, volum publicat la Casa de Editură Max Blecher în 2010, l-a scos la acea lumină capabilă să coaguleze o „mas㓠oarecare de cititori, în special tineri (spun oarecare, fiindcă poezia, în toate cazurile, nu are un public prea consistent cantitativ, ci doar calitativ).

Cu Venea cel care murisem, planeta singuratică a poeziei lui Ionel Ciupureanu poate intra şi mai mult într-o zodie fastă. Acest volum îi accentuează originalitatea, scoţând la iveală elemente care clipoceau deja, dar încă nu se vedeau prea clar la suprafaţa apei poetice. Am mai scris cândva despre lumea ca o leprozerie, de coloratură neo-expresionistă, un real carnalizat trecut prin maşina de tocat carne, plutind în limfa vâscoasă a obsesiilor, despre absenţa metafizicii şi omul cvasi-frankensteinian, despre universul de borborigme, de voci masculine şi feminine amestecate, despre senzaţia de bolboroseală voodoo (Nicolae Coande foloseşte, într-o cronică recentă, simbolul Pythiei, pentru a sublinia incoerenţa şi obscuritatea sensului), despre luxarea sintaxei şi asociativitatea semantică de tip suprarealist. De altfel, în Venea cel care murisem se răresc ciocnirile semantice între cuvinte, la nivel sintagmatic şi chiar de propoziţie (cu puţine excepţii, cum e şi licenţa din titlul volumului), versurile sunt limpezi şi surprinzător de coerente. Rupturile apar la etajul superior, al sintaxei frazei şi, în ansamblu, al poemului (care, deseori, poartă un titlu fără legătură, aleatoriu – sau nu): „Tu vei fi fragedă ca de obicei/ dar în aer mai este-un microb// şi-un du-te-vino de trupuri/ sub tigvele noastre// dimineaţa ţâşneau câţiva peşti după ploaie/ iar tu mă acopereai cu sângele tău// nu mai rânji şi nu mai scoate limba/ doar o minune ne poate salva// doar un paratrăznet legat de picioare/ suntem prea mulţi şi nesperat de umili// este un du-te-vino de trupuri/ în mlaştina ţesută de tine// şi o minune ne va salva“ (Am fost). Nu întâmplător am ales, pentru a se vedea modul de construcţie a discursului poetic (şi se vede că la nivel micro nu sunt probleme de înţelegere), aceste versuri inaugurale, în care se vorbeşte despre o beckettiană speranţă într-o „minune“. Dacă în volumul precedent se descifra iminenţa unei degradări lente, dar sigure, acceptate cu cinism şi cu un soi de detaşare bizară, în ciuda suferinţelor, acum pare că avem de-a face cu un stadiu postapocaliptic, postuman, al unor decoruri şi dialoguri de comedie burlesc-absurdă (care nu lipseau cu totul nici înainte). Se dă bună ziua mortului (Ştiu precis), se trăieşte simultan în viaţa asta şi în viaţa de apoi („mă scărpinam din viaţa mea de-apoi/ în viaţa asta de-acum“ – Nu te înţeleg), trupul se autocanibalizează („o bucată din mine mâncase din mine“ – O imitaţie peste ceva tulbure), se moare („printre icoane/ cu pământul în gur㓠– Bună dimineaţa) şi se putrezeşte („putrezisem demult“ – Un nou alfabet) cum ai respira. Fiinţele poeziei lui Ionel Ciupureanu vorbesc despre despre moarte şi despre morţi natural, firesc, ca despre banalităţi, fără spaime şi tremendum, vorbesc despre nimicuri şi despre nimic, faconda multiplică la nesfârşit golul, şi poate că minunea este tocmai găsirea unei semnificaţii în vidul de sens(uri): „nimicul ăsta ar trebui să însemne ceva“ (Alţii cântau).

Numai că semnificaţia, ca în general în literatura absurdului (proliferarea obiectelor din Şi ambalajul mă devoră trimite şi la Ionesco), ar putea fi una meta-textuală, extrasă de un privitor din afară. Dar este poezia doar literatură? Este ontologia poeziei una (doar) ficţională? Poezia nu are o condiţie ontologică pură, ci una amfibie, validând principiul terţului inclus. De aceea, poetul însuşi este şi personaj, şi conştiinţă exterioară. E drept că într-un poem (amintind de o scenă celebră din filmul Hannibal al lui Ridley Scott) se imaginează decerebrat („Aş fi vrut să uit am uitat ce-aş fi vrut/ n-am sandale şi râd// mestec cu-o lingură ce mi-a rămas din creier/ vorbeai în locul meu când râdeam“), însă prezenţa acestei conştiinţe lucide se manifestă adesea prin (auto)ironie şi chiar impuls ludic: „unora le place poezia, altora sarmalele/ chestia asta am văzut-o şi la televizor“ (Nu mai murim), „nu-ţi mai spun ba-ţi mai spun“ (Nu spun), „înghit o pastilă// să-mi imaginez că exist/ şi nu mai ştiu ce“ (Adio arme), „M-am născut din nimic şi nu ştiu nimic“ (Se dă în clocot se-amestecă bine), „măcar de-aş fugi cu prima femeie/ bineînţeles din craiova“ (Pentru un scuipat), „Maică-mea mă-ntreabă eu îi zic nu te poţi supăra/ din punct de vedere estetic eşti grasă/ şi nu fi aşa emoţionată şi nu mă contrazice// eu pâş pâş pe-aici/ că pe-acolo nu mai e nici dracu/ tu doar cu stilul şi-atât“ (Obiecte din corp), „o clipă aş vrea să mor/ cum te-ai duce să zicem la teatru/ (...)/ pe scenă s-ar monta o emoţie să zicem/ între mine şi-o mulţime la fel de nebună// şi emoţia asta ar putea fi mare dar/ spectatorul nici nu mai ştie// de absolut/ pe-aici prin craiova“ (Am o căţea şi-ar fi nefiresc dacă mor), „un creştin o gripă/ o viaţă veşnic㓠(Aşa-i obiceiul), „mai ia-o şi razna/ te-aş decupa te-aş croşeta// şi nu mai gândi logic şi/ nu mai ţipa“ (Arată-mi cum putrezeşti), „eu stau singur dar sunt poet“ (N-are ce face).

Absurdului existenţei Ionel Ciupureanu îi răspunde printr-un absurd construit („pozele lor aveau bube pe gură/ îmi fluturam pălăria ca să mă apăr de bube// îmi construisem şi-o boală/ ca să-i pot auzi“ – Bubiţe), „metoda“ sa poetică seamănă cu aikidô, arta marţială care se bazează pe utilizarea forţei adversarului, prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikidô se folosesc proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri. Este modul subversiv, am zice, prin care poetul naturalizează, reteritorializează absurdul şi, în acelaşi timp, se salvează, ca printr-o minune. Miracolul nu vine din Cer, ci din/prin scris.

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri